Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Expansiunea controlată

        de Gabriel Coşoveanu

Un segment poetic ursit ca autoportret este preferat de Gabriel Chifu atunci când îşi „descrie” tipul de poietică, şi care, de ce să nu o spun, mi se pare remarcabil prin alăturarea, brutală aproape, în orice caz temerară, a două registre hotărât disjuncte: „Sunt sigur: cine nu încearcă/ ieşirea aceasta din sine,/ expansiunea aceasta subtilă/ rămâne un munte silit/ să încapă într-un rucsac,/ rămâne un fluviu constrâns/ să stea înghesuit/ într-un bidon de plastic.” S-a produs, prin urmare, o expansiune din Calafatul natal la Craiova, apoi de la Craiova spre Bucureşti, din cadrele naţionale spre notorietate pe mai multe meridiane, iar acum, la 70 de ani, expansiunea nu s-a oprit. Constatăm asta cu o difuză invidie colegială, dar nicidecum cu mirare, pentru că descoperim, intacte, toate semnele vitalităţii creatoare, aceea pentru care nişte cifre din buletin reprezintă simple mofturi.

Un indiciu al vivacităţii e neastâmpărul lui Gabriel Chifu în a-şi aproxima fiinţa, într-o încordare de mare consum interior. Temerea conţinută de orice enunţ pe care-l semnează indică jocul de-a şoarecele cu pisica între o tendinţă centripetă, care generează, ca un basso continuo, elementele unei nestăvilite pledoarii pro domo, şi o vocaţie centrifugă, egal de puternică. Prima dă seama de tot ce e autocentrat în expresivitatea lui Gabriel Chifu, care, într-un fel, vorba clasicului, nu poate ieşi din sine însuşi. Avem aici un pact cu autenticitatea, înţeleasă nu ca exhibare, ci ca asumare a lumii, cu poverile ei cu tot („Păşesc purtând în spate o cocoaşă/ care este foarte grea/ şi care nu-i a mea”). Tentaţia centrifugală conturează un autor avid de tropismele realităţii, cu amestecul ei contradictoriu de senzorial şi visuri de transvazare. Pe de o parte, prin urmare, un soi de cădere în sine, pe de alta, apetitul spre „aventuros”, în datele lui existenţiale sau scriptice. Aspectul a fost remarcat, de altminteri, de Nicolae Manolescu (în intervenţii ulterioare apariţiei Istoriei critice a literaturii române), care vorbea de lirismul curat al versurilor lui Gabriel Chifu, lirism ce poate coabita, nestingherit, cu insularităţile epice, dar care, esenţialmente, dezvoltă un ductus deloc străin de dramatism. Şi exegetul dă ca exemplu o sintagmă care funcţionează ca epitom pentru întreaga personalitate a artistului: „suntem mai mulţi”. Iar pe noi ne duce cu gândul la Walt Whitman şi la al său Cântec despre mine însumi: „Mă contrazic cumva pe mine însumi?/ Foarte bine, atunci, mă contrazic./ (Sunt vast, cuprind mulţimi în mine.)”. Ludicul coexistă cu o stază etică, omul capabil, oricând, de glume subtile faţă de confraţi e geamănul intransigentului pur, când vine vorba de apărarea Uniunii Scriitorilor. Confesiunea cu garda jos face casă bună, în mod mai puţin obişnuit, chiar pe parcursul aceluiaşi text, cu o manieră aulică de a vedea universul, plină de figurări ale altitudinii, detaşării, sublimării prea-omenescului.

Avem de-a face cu o intertextualitate hrănită de solul mănos al misteriosului, cu infinite linii de fugă, cu nişte cadre de tip sfumato, aici locul culorii fiind preluat de trăiri şi emoţii, suprapuse de Creator într-o manieră care îl face pe om, tout court, o entitate unică şi irepetabilă. De aceea, stihuitorul, îndurând, parcă, gravitaţia metalului greu din imaginile-escortă (aici ne referim la rodul sensibilităţilor reunite ale lui Gabriel Chifu şi Mircea Bochiş, topite în ecfrasisul care este, de fapt, volumul Plăcuţele din Medio Monte: cuvânt şi imagine), îşi ex-pune neajunsurile şi averea laolaltă: „E-n trupul meu eroarea, sunt slab, aproximativ,/ suferind, efemer, muritor,/ dar găzduiesc în mine o comoară/ fără pereche,/ emoţiile”.

În ce priveşte linia estetică, Gabriel Chifu a făcut opţiunea, mai de mult, pentru mesajul comprimat, sever strunit sintactic, pentru ca o mulţime de biografeme să iasă la iveală, sublimate prin tehnica, dificultuoasă, a omiterii pasajelor care ar genera o stare de spirit. Operaţiunea „traducerii” semantice a confesiunilor (ori a însemnărilor, cum li se spune într-un alt volum, care celebrează misteriosul) îi revine, aproape integral, cititorului, care constată, poate contrariat în experienţa lui liric㠄învăţată”, dedulcită la melancolie şi reverie, că tranzitivităţii, purei însemnări, îi revine partea leului.

Sigur este că poezia tranzitivă, coborâtă mai demult din elitistul turn de fildeş, nu înseamnă câtuşi de puţin deficit de energie poetică, ci un alt mod de cădere în lume. Nu, aici nu se întâmplă nimic disruptiv pentru realitate, dar tocmai în creuzetul unor asemenea evitări ale „ascensiunii” pe scara literaturizantă a ideaţiei unicizării şi a retoricii flamboaiante se edifică un discurs despre o lume dispărută, sau efasabilă, cel puţin, în raport cu un trăitor care a învăţat să se mulţumească, treptat, cu puţin, derutat de ce rezultă din razantele iubiri, din sentimentul recunoaşterii unor meleaguri nemaiîntâlnite, din contemplarea vecinilor sau a propriului loc de muncă. Cum s-ar putea afla diverse lucruri demne de Eldorado, când „personajul” de prim-plan e un corp, dacă nu neajutorat, în orice caz greu de sprijinit, diferit de fiinţa pe care o găzduieşte? Avem radiografia unui suflet ţinut în loc de un trup care „atârnă greu”, „e stricat, e greşit”, „îngropat în irealitate”.

Unde mai pui că se dovedeşte şi „mut”, şi trebuie cărat orbeşte, cu toate semnalele sale contrariante şi, practic, obositoare. Mărturisirea, câtă e, ţine de muncile specifice, totdeauna chinuitoare, cerute de atingerea simplităţii spunerii trăirii. Chiar dacă sufletul va fi fost, la facerea lumii, un ingredient al marii învălmăşeli de tip tohu-vabohu, menirea lui pare, în astfel de versuri, de a ieşi din indistinctul primevalismului, spre a-şi striga două nevoi capitale. Una ar fi cea care consacră eul suferind, „maşinăria prăpădită”, portavocea „ruinată”, cealaltă părând ataşabilă erosului, ca exorcizant pentru toate noxele acumulate, mai curând inconştient, de un corp destul de orgolios pentru a viza creasta, dar nu suficient de rezistent (sau motivat) spre a străbate până acolo singur. Este „incriminat㔠şi predispoziţia spre exprimare grea sau de tot suspendată: „Parcă aş fi mut. Sunt mut? Sunt mut”.

Cel care observă, cu serenitate, degradarea generalizată, dar şi stagnarea blamabilă din perspectiva pandinamismului de astăzi, se numără printre cei care se incomodează singuri prin acte improbabile, ce amintesc, parcă, de acele desene „copilăreşti”, vizionariste, prinse în Saint-Exupéry, cel din Micul prinţ: „peştele este mai mare ca râul”, „bradul e mai înalt decât încăperea”, „arăt ca o vrabie care tocmai a înghiţit un munte”. Toate sunt imagini ale vocaţiei expansiunii de tip profund liric.

Niciun fel de convulsie din tărâmul răvăşit al lui ars combinatoria nu răzbate în confesiunea detaşată, rostită parcă de o altă gură, expurgată de trăiri „măreţe”: „Un gând nu-mi dădea pace, de fapt o imagine pe care, parcă, mi-o amintesc dintr-un film, de nu cumva am mai potrivit-o eu în minte: o pungă de plastic e purtată de vânt şi nimereşte într-o creangă. Acolo ea va supravieţui şi mamei mele, şi tatălui meu, ea ne va supravieţui tuturor, ea va supravieţui muntelui de sentimente şi de gânduri din noi, ea se va dovedi triumfătoare-nemuritoare şi noi, nişte efemeride” (Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită).

Riscul acestei convenţii epice se dovedeşte considerabil, pentru că, într-un discurs compactat, dacă dispare melodia, ansamblul, şi aşa deliberat precar sintactic, poate vira în litanie „asiatic㔠de sacerdot revolut. Dar Gabriel Chifu e conştient de aspect şi joacă totul pe cartea purităţii naraţiunii, eliberată de podoabe, păstrând, ca linie de producere a textului, „doar” sound-ul vizionar, chit că vorbim de segmente scăldate în apa ireversibilului. Şi nu de vreun sinopsis e vorba, titlul e o pistă fals㠖 după cum nu avem nici vreo înlănţuire faptică de natură să ne transporte în tunelul timpului la o anvergură explicativă convenabil㠄grefierului” de vieţi, adică istoricului tradiţional. Găsim, însă, ca de obicei, un cumul de mici biografeme, cuplate cu ancore redevabile Zeitgeist-ului, pe gustul celor din şcoala de la Annales, cu a lor petite histoire, prin care răzbat cei uitaţi, cei marginalizaţi de mainstream-ul care contablizează funcţiile, puterile şi eminenţele cenuşii. Apar amestecate, inextricabil, flash-back-uri din joaca de copii, dintre care unii, involuntar, învăţau deja la „şcoala grea a închipuirilor” (via Jules Verne sau filme cu Jean Marais), ameninţări vag inteligibile („Sigur, te mai puteau duce cu duba neagr㠖 spune autorul comentând pofta insaţiabilă a copiilor de aventură spaţial㠖 la canal sau la sighet, dar locurile acelea am căzut de acord toţi băieţii să nu le trecem la capitolul călătorii”) şi frânturi de autoportret în cheie stilistică arhaizantă: „Imaginativ şi prăpăstios spre catastrofic eram”.

Nu ştim ce e catastrofic la un martor grav al istoriei ca tăvălug (chit că romanele din urmă, Ploaia de trei sute de zile, respectiv Marea carte a uitării au finaluri apocaliptice), dar ştim, cu siguranţă, de la şi prin Gabriel Chifu faptul că aniversarea de 70 te poate găsi bine instalat tot în tineresc-inepuizabilul imaginativ.

© 2007 Revista Ramuri